Primele tabere poloneze au fost construite în Iran, în anul 1942.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, mii de polonezi care au fost trimişi în Siberia după invazia sovietică a Poloniei au reuşit să părăsească Uniunea Sovietică cu ajutorul soldaţilor din Forţele Armate Poloneze din Est. În cele din urmă, refugiaţii au ajuns în zonele de astăzi ale Iranului, Indiei, Palestinei, dar şi în Noua Zeelandă şi în Mexic.
În anul 1939, ca urmare a invaziei germane şi sovietice, teritoriul Poloniei a fost împărţit între Germania şi URSS. La scurt timp după ce a preluat controlul asupra zonei de est a ţării, Uniunea Sovietică a început un program de deportare în masă a locuitorilor acesteia. Sute de mii de cetăţeni polonezi au fost forţaţi să îşi părăsească locuinţele şi să plece în Siberia, Kazahstan, dar şi în alte părţi ale Uniunii Sovietice.
Băiat polonez purtând pâini primite din partea reprezentanţilor Crucii Roşii (Foto:thevintagenews.com)
Aproximativ 22.000 de polonezi au rămas în Orientul Apropiat, cei mai mulţi în Iran, în Regatul Irakului şi în Palestina britanică. La sfârşitul anului 1942 şi începutul lui 1943, lagărele poloneze din Iran erau situate în Teheran, Isfahan, Mashhad şi Ahvaz. Primele şcoli poloneze au fost deschise la Teheran, iar după numai un an aici existau deja zece instituţii de învăţământ frecventate de copiii refugiaţilor.
Femeie poloneză scrijelind în pământ, în faţa cortului ei (Foto:thevintagenews.com)
Primii refugiaţi polonezi au ajuns în Palestina în vara anului 1942. Cu toţii erau copii, băieţi şi fete, cu vârste cuprinse între 14 şi 18 ani, foşti cercetaşi ai armatei poloneze. Iniţial, transporturile cu refugiaţi erau îndreptate spre Camp Bashit, însă de aici elevii au fost împărţiţi în mai multe grupuri, pentru a putea fi încadraţi în şcoli în funcţie de vârstă. În total, între anii 1942 şi 1947, în şcolile poloneze din Palestina au învăţat 1632 de studenţi.
Refugiată decorând spaţiul din apropierea cortului ei cu forma unui vultur polonez (Foto:thevintagenews.com)
Soarta polonezilor deportaţi s-a îmbunătăţit la mijlocul anului 1942, după semnarea acordului Sikorski-Mayski, deoarece a fost declarată amnistie pentru cetăţenii polonezi aflaţi pe teritoriul Uniunii Sovietice. La scurt timp, au fost înfiinţate Forţele Armate Poloneze din Est, care reunea nu numai soldaţi ţinuţi prizoneri în lagărele sovietice, ci şi orfani ai celor care au pierit în taberele de exterminare din URSS. Mulţi dintre aceştia au murit pe parcurs ce încercau să evadeze din zona rusească şi să ajungă în centrele structurii paramilitare conduse de Władysław Anders.